Suntem filati, de datorii de strânsoarea neajunsurilor, poate chiar si de propria conștiință, care poate-poate ne scoate din cercul vicios în care, „nu” e fundamental, oricând e loc de oportunități. Slăbiciunile ne sunt călăuze de bună-credință, atunci cand suntem convinși că mai mult e prea mult, limitele au fost depășite de prea multe ori. In timpul zilei gandim mecanic subordonați lui „trebuie”, „am nevoie”, „e imposibil”, „nu am timp”. Copleșiți până peste poate de acești ghizi ai neîncrederii în sine, ale caror destin ne simțim obligați să-l urmăm, însă nouă, ce ne datorăm? Nopțile creăm universuri ideale pe care, nu ne închipuim că le-am putea vedea măcar, totuși înainte de a adormi ne vedem acolo în același pat, in aceeași casă, cu aceleași temeri și cu aceleași cicatrici ale trecutului. Care cheamă seară de seară ghizii să ne vegheze somnul, noi vedem în asta recunoștință, că a mai trecut o zi. Opiniile se scurg, precum minutele din aceleași zile puse în balanță, pe care nu dorim sa o echilibram, în sufletul pustiit de vise. Suntem filați de mediile sociale, care ascultă cu atenție. Suntem liberi? Ne dorim să plecăm departe, sa fim ceea ce media prescrie a fi ideal și tristețea ne pune stăpânire pe viață, care se scurge prin vene, aceleași vene ale unui copil fericit de o acadea, o plimbare, zilele de vară interminabile, sucul la plic, jucariile din dulapuri și cel mai de preț, sufletul lipsit de griji după care am uitat să tânjim.
Zilele de dupa colt 