O mamă ce-și incolacește mânecile, pe brațele muncite atâția ani, frământă aluatul de turte, ca atunci când erau copiii mici. Face o cruce de aluat, apoi il acopera cu prosopul cel bun. Copiii aproape ajung acasă, dupa ani in care, n-au mai calcat pragul. Usa șubredă scârțâie, semn ca au ajuns, lacrimi fierbinți cad pe podea, linistea cuprinde camera imbibata in mirosul turtelor din copilarie. Nimic nu s-a schimbat, rânduiala a rămas aceeași, doar mama a cazut prada timpului, brăzdată de timp, cu adancituri fine pe chip ce-i definesc zâmbetul, amărât de singurătate. Orele parcă stau in loc, ca in copilăria in care, zilele nu-si gaseau sfarsitul, decat noaptea târziu. Gustul turtelor, amintește de acea perioadă careia nu ii concepeam sfarsit. Dar timpul? Cum ne-a framantat si ne-a dospit, atât de bine cu responsabilități, de am uitat de crucea de pe aluat? Mama e fericită, ca in sfârșit își vede toți copiii laolaltă.
Zilele de dupa colt 