Se lasa seara, soarele arzator se stinge in orizont iar noaptea își aseaza mantia confortabil, peste orasul încă treaz. Fantezia colajului de lumini si umbre, trezesc in mine sentimentul de liniște sufleteasca. Atenția mi se îndreaptă catre niște gânduri fugitive, respir adanc și încerc să le fac să dispara. Nimic deosebit nu se Întâmplă până în momentul unor flash-back-uri repetitive, legate de momente ce imi înspăimântau existenta atunci. Închid ochii sub pretextul gândului fugitiv, însă imaginile se tot repetă. Mă simt agitata. BPM-ul imi sfideaza respirația, imagini concrete imi reprima actiunile. Sper ca nu experimentez un atac de panica dar, simt ca ma prăbușesc mental, rătăcind in suburbiile minții. Locul unde am decis deznodământul multor situații dificile, carora nu le voi gasi loc la suprafață in comportament. Pana acum ma simțeam mandra de mine. Acum? Ma simt slaba, imi iubesc slăbiciunea. Imi iubesc trăirile si am iubit oamenii din jurul lor. Brusc, odată ce noaptea a înghițit orașul, iubirea si-a făcut loc in suflet, mintea s-a pustiit. Cat am putut sa fug de mine, incat sa creez străfundul minții la suprafață noptii?
Zilele de dupa colt 